Să vorbim despre plasticul din oceane. Doar 10% din plasticul care se vinde sfârșește unde trebuie, la reciclare. În rest, se aruncă la gunoi câteva zeci de milioane de tone de produse și ambalaje de plastic. Anual. O parte considerabilă a acestor plastice, între 10 și 14 milioane de tone, ajung în oceane. În fiecare an.

Peste 90% din plastic ajunge în gropile de gunoi, nu la reciclare

Chiar și parte din plasticul care ajunge în containerele de reciclare poate avea aceeași destinație ca cel aruncat direct pe stradă sau la coșul de gunoi. Sistemul de reciclare este departe de a fi perfect. În unele situații, camioanele cu plastic sunt descărcate pe câmpuri sau direct în ocean.

Plasticul ajunge în ocean pe mai multe căi, iar deversarea directă este una dintre ele

Plasticul formează aproximativ 80% din resturile care sunt poluează apele oceanului planetar, de la insulele plutitoare până la sedimentele de pe fundul mărilor. Fiind constant expuse razelor solare și apei sărate, plasticul se descompune în bucăți mai mici și accesibile.

Una din insulele formate din plasticele ce ajung în oceane.

De la plasticul din oceane la micro plasticele din farfurie

Este confundat cu o bucățică de mâncare și ajunge astfel să fie înghițit de animalele marine: pești, mamifere marine, păsări acvatice. Multe dintre ele mor de foame cu stomacul plin de plastic. Micro plasticele, adică tot ce este mai mic de 0,5 mm, intră în sânge prin pereții intestinali și le afectează sănătatea în multiple feluri.

Omenirea este preocupată în special de efectul pe care îl au aceste micro plastice prin bioacumulare în lanțul trofic. De la peștișorii mici până la marii prădători ca somonul sau tonul, cantitatea de plastic din țesutul adipos crește considerabil.

E vorba și de lanțul alimentar pe care oamenii se bazează. De abia acum plasticul din oceane este o problemă pentru cei mai mulți, că ne afectează sănătatea noastră.

Că le cauzează probleme de sănătate animalelor (probleme endocrine, de creștere, de comportament, și multe altele de care încă nu se știe) îi preocupă doar pe biologii mari ori pe activiști.

Acest plastic ce provine direct de la noi, consumatorii de apă îmbuteliată, de bere la cutie prinsă în infama plasă, de chipsuri și practic de orice vine la pungă, este nociv vieții marine. Fără îndoială.

Plasticul fantomă

Dar cel mai mare impact asupra animalelor care trăiesc în ape și în jurul apelor îl au alte tipuri de resturi de plastic. Acestea sunt echipamentele vechi de pescuit. Plase, fire, cârlige (nu sunt de plastic) rupte și pierdute în oceane. Sau plase vechi, rupte pe alocuri și părăsite direct în locurile unde erau montate. Ele se numesc ”echipament fantomă”.

Echipamentul de pescuit rupt este între 10 și 20% din plasticul care poluează oceanele.

În fiecare an între 600.000 și 1.000.000 de tone de echipament de pescuit sunt abandonate sau pierdute în ocean. Alte estimări spun că, în realitate, cifrele sunt mult mai mari. Dacă facem calcule matematice, iese că acestea reprezintă mai puțin de 10% din cantitatea de plastic ce vine de pe uscat, de la noi.

600.000 de tone de echipament de pescuit ”pierdut” anual în ocean

10.000.000 de tone de plastic domestic ajung anual în ocean

Circuitul distructiv al plaselor vechi de pescuit. Foto: The Olive Ridley Project

În opinia mea, nu contează prea mult câte milioane de tone sunt ori ce procent reprezintă din tot plasticul ce poluează apele planetei. Important este că relicvele de pescuit impun o amenințare mult mai mare pentru animalele acvatice decât resturile de sticle și pungi de plastic. Cel mai vizibil efect îl au firele și plasele de pescuit în care animalele se înfășoară. Rămân captive și sfârșesc murind de foame. Sau se sufocă prin ștrangulare.

Țestoasă înfășurată într-o plasă ruptă de pescuit – o realitate destul de comună, din păcate.

Tocmai prin pericolul de înfășurare în jurul membrelor, a corpului și a gâtului, se estimează că aceste relicve ale industriei pescuitului au de 4 ori mai multe șanse de a dăuna faunei acvatice prin ștrangulare decât toate celelalte forme de resturi combinate.

Peste 200.000 de păsări acvatice mor anual în plasele fantomă

Câteva sute de mii de păsări și animale marine mor în fiecare an prinse în firele și plasele de pescuit părăsite în ocean.

Firele și plasele de plastic sunt o capcană mortală nu doar pentru pești, țestoase ori delfini. Ci și pentru păsări.

În ultimii ani această problemă a atras unele soluții, cum ar fi companii care fac plăci de surf, de skateboard, mărgele, prosoape de plajă, etc., din plasele reciclate (și din alte plastice strânse din oceane sau de pe plaje). Sau programe de recompensare a pescarilor pentru a aduce la mal și a recicla plasele rupe decât să le lase în ocean.

Sună bine, așa-i? Adică cumva dă speranțe. Hai măi, că nu-i chiar așa de rău, sunt ăia care fac curat prin ocean, mai sunt ăia care cumpără plasele vechi de la pescari, totul se rezolvă. Dar cu o floare nu se face primăvara. Ar fi cel puțin naiv din partea noastră să gândim că o mână de oameni poate curăța tot oceanul. Sau că toți pescarii reciclează.

Puii de păsări acvatice sunt și ei printre victimele cauzate de plasele de pescari.

Să zicem, prin reducere la absurd…

Și chiar și așa. Să presupunem că toți pescarii, nu doar unii și doar în unele țări, reciclează materialul vechi. Și să presupunem că ei sunt atât de conștiincioși încât când li se rup firele și plasele în apă, se scufundă, le caută, chiar le găsesc și apoi le aduc în barcă să le recicleze.

Plase de pescuit scoase din funcțiune și aduse la mal.

Știu că sună imposibil, cam așa și este, dar rămâneți cu mine, termin în câteva paragrafe. Deci de aici în colo, să zicem că nu se mai generează nou ”echipament fantomă”.

Pe de cealaltă parte, să presupunem că există atât de mult interes și atât de mulți oameni cu atât de mulți bani încât să facă curat în tot oceanul planetar. Nu numai pe toată lungimea și lățimea lui, dar și pe toată adâncimea în același timp.

Ei îndepărtează orice sfoară, plasă, fire, cârlige, toate capcanele în care se prind delfini, lei de mare, balene, rechini, țestoase, pești și păsări. Totul este strâns și dus la reciclare. Imposibil, dar să credem în basme pentru o secundă.

Și ultima presupunere, mai fantastică ca celelalte, că toți tu și eu și noi am recicla tot plasticul care ne pică în mâini. Ne-ar păsa cu adevărat și am înțelege că odată cumpărat și în posesia noastră, e responsabilitatea noastră să-l trimitem unde trebuie. Sau, și mai mult, să reducem consumul de ambalaje de plastic atât de mult încât în viitorul apropiat, cu noi alternative compostabile, să nu se mai producă plastic.

Gata. Am făcut curățenie în toate apele. Grozav. Oceanul e liber. Nu putem salva păsările și balenele și delfinii nici țestoasele ori peștii care au murit deja din cauza resturilor noastre de plastic sau ale pescarilor (care, practic, tot ale noastre sunt, indirect, dacă mâncăm pește). Dar le salvăm pe cele care încă trăiesc și erau posibile victime.

Deci prin aceste mișcări de reciclare și de curățare a oceanelor și a plajelor salvăm anual câteva sute de mii de animale acvatice. Sute de mii. Hai să zicem câteva milioane sau câteva zeci de milioane – în unele estimări cam atâtea mor anual din cauza resturilor de plastic din oceane. O grămadă. Hai să rotunjim la 100 de milioane.

Repet. Să presupunem că salvăm 100.000.000 de pești, mamifere și păsări acvatice în fiecare an. Și acum ce? Se trage cortina, filmul s-a terminat cu un final fericit, toată lumea pleacă acasă împăcată, cu zâmbetul pe buze și cu un sentiment de erou. Am salvat lumea.

Trilionul e mai mare ca milionul

În același timp, în acest presupus ocean curat, încă există câteva sute de milioane de tone de plase și echipament de pescuit în uz. Ele nu sunt relicve. Sunt echipament activ. Al cărui rol este exact acela de a captura, de a distruge, de a omorî animale. Și asta și face. În fiecare an omoară între 1 și 3 trilioane de pești, mamifere marine și păsări acvatice.

Una din plasele de pescuit în uz.

Trilionul are mult mai multe zerouri ca un milion. Trilionul este un milion de milioane. O spun în special pentru mine pentru că nu reușesc încă să percep mărime acestei cifre. 3 trilioane sunt de 375 de ori populația speciei noastre. Adică, cum ar veni, să zicem că sunt 375 de planete Pământ cu exact numărul ăsta de oameni în total – 3.000.000.000.000. Și toți ar muri de un virus într-un an. Catastrofic, nu? E o comparație grosolană și îmi cer scuze că nu pot găsi alta mai elegantă.

Ceea ce vreau să subliniez este că nu rezolvăm nimic, de fapt, concentrându-ne pe a curăța oceanul de deșeuri. Ăla este mărunțișul. Adevăratele daune produse vieții marine sunt cauzate de echipamentele în uz. Care sunt în uz pentru că noi, oamenii, mâncăm pește și creaturi marine și asta cerem. Ca ei să iasă la pescuit și să mai omoare niște câteva multe trilioane de ființe.

În timpul în care ne bucurăm că salvăm 100.000.000 de vieți marine anual, suntem perfect în regulă cu faptul că omorâm 3.000.000.000.000. An de an. Nu în întreaga noastră istorie. Ci la fiecare 12 luni mai omorâm încă câteva trilioane de indivizi. Sau, în tone, că pentru noi, oamenii, ei nu sunt indivizi, în jur de 90-100 de milioane de tone.

Pescuitul industrial este fără îndoială rău. Asta nu face pescuitul personal, de ”amatori”, bun. Că omori un individ sau că omori în masă un grup de indivizi e la fel, o crimă

Peștii mor de multe ori striviți sub greutatea tonelor de pește din plasă.

Putem să reducem sau nu capturile accidentale?

Se estimează că din acele sute de milioane de tone de animale, aproximativ jumătatea cantității sunt bycatch. Captură accidentală. Balene, delfini, rechini, lei de mare, țestoase, pelicani, cormorani, albatroși.

Multe din aceste animale sunt atrase de peștii deja capturați în plase și vin la vremea mesei. A-ți duce viața în jurul instalațiilor de pescuit e o alegere înțeleaptă când ești prădător marin și vrei să prinzi cât mai mult pește cu cel mai mic efort.

Aceste animale reprezintă o îngrijorare pentru industrie. Unu, că le mănâncă din captură. Doi, că le distrug plasele în unele cazuri. Și trei, că le dau de lucru. Gândește-te că ești pescar și în loc să verși peștele în cală și să pleci, trebuie acum să desfaci niște păsări spânzurate care și-au prins gâtul în plasă.

Altele ”capturi accidentale” sunt prinse de plasele lungi de kilometri care ”mătură” fundul oceanelor. Această metodă de pescuit menită să crească eficiența pescuitului este într-adevăr foarte eficientă în a prinde ton și delfini laolaltă, spre exemplu. Capturile accidentale sunt aruncate peste bord moarte sau agonizând.

Delfini care evită plasa de pescuit.

Oameni, comisii, guverne au ”planuri de acțiune” pentru a reduce aceste capturi accidentale. Mai are rost să vă spun că nimic din ceea ce încearcă nu reușește să facă vreo diferență? Toate acțiunile lor eșuează lamentabil. Nu ai cum să eviți să prinzi anumite specii când tu împânzești oceanul cu capcane pentru unele specii.

”Cum să previi moartea în plase” se intitulează o campanie de protejare a speciilor iubite. Le-aș putea economisi timpul și efortul. 1. Nu ai cum, plasele pentru asta sunt, să captureze animalele. 2. Cât de crud este să spui asta, că tu vrei să previi moartea în plase, să îți pară rău de delfinii care se prind dar să nu-ți pese deloc de peștii care fac același lucru.

Toată această idee de a reduce capturile accidentale de delfini, balene și pelicani poate părea un scop nobil, dar dacă privim cu atenție îi înțelegem ipocrizia. Adică vrem să salvăm unele specii, doar pentru că nu le mâncăm (deocamdată) și nu avem un interes financiar care să le implice. Ne preocupă bunăstarea lor. Le protejăm, sunt specii iubite de noi, oamenii aceștia iubitori de animale.

Iar de celelalte nu aducem vorba în aceeași discuție, asta cu salvarea animalelor. Pentru că ele nu merită salvate. Ele sunt obiecte de mâncare, nu ființe cu drept la viață. Sardina, heringul, tonul, somonul, știuca, plătica, caracatița, calamarul, crabul, creveții și restul de animale de mâncare (nu numai acvatice, și terestre) nu merită să trăiască ori să fie ocrotite.

Odată pescuit, tonul este lovit de pescari cu obiecte ascuțite pentru a fi omorât.

Ele merită să trăiască doar cât să se înmulțească și să crească populația ca noi să avem de unde să mai prindem și data viitoare.

”Prindeți pește, nu păsări!”

Acțiuni precum ”prindeți pește, nu păsări” sunt la fel de insensibile. Mesajul este clar: păsările contează, au valoare, trebuie să le protejăm. Peștii nu. Au și ei valoare, dar al tip de valoare, comercială. Cam 200 de miliarde de euro anual.

Este în regulă ca un pește să înghită momeala și să se prindă în cârlig dar devine o problemă când o captură nedorită, precum un pescăruș, înghite momeala și moare înecat.

Dar, ce-ar fi dacă nu am prinde nici unul? Ce-ar fi dacă am zice ”nu mai prindeți niciun animal!”?!? Bănuiesc că nu ar suna la fel de bine, nu? Și nu ar fi un mesaj pe placul maselor. Pentru că oamenii sunt de acord că pelicanul trebuie ocrotit dar știuca are gust bun. Până când și pelicanul va avea gust bun…

Aceasta este partea etică a problemei, în care noi, o specie care ne credem stăpânii planetei, am decis ce specie e de iubit și ocrotit și ce specie merită să moară.

Cealaltă implicație majoră a pescuitului este distrugerea ecosistemelor marine și extincția câtorva sute (chiar mii) de specii în fiecare an. Agricultura animală și pescuitul sunt cauza principală a zonelor moarte din ocean și a celei mai rapide extincții de floră și faună din istoria planetei.

O mare vrăjeală

Prin acțiunile de limitare a capturilor accidentale nu se rezolvă problema. Doar se aruncă cu țărână în ochii populației să pară că ceva se face. Și, mai ales, să fie orbit individul, consumatorul de pește și ”fructe” de mare, în fața propriei responsabilități. Dacă industria alimentară ne amețește, nu avem timp să ne dăm seama că noi înșine suntem cea mai mare parte a problemei. Și astfel, a soluției.

Cu obiceiurile noastre alimentare finanțăm această industrie. Principiul economiei este cerere și ofertă. Când cumpărăm, cerem să mai iasă la pescuit și să mai omoare niște vieți. Dacă, în schimb, decidem să nu mai cumpărăm pește, ei încet-încet vor pescui tot mai puțin. În câteva decenii nimeni nu ar mai mânca pește iar industria pescuitului va fi istorie. Și se vor ridica alte industrii mai etice și mai sustenabile.

Cu banul nostru noi putem alege extincția a câteva sute și mii de specii de animale anual, moartea a câteva trilioane de animale. Sau extincția pescuitului. Mereu facem o alegere. Tu ce alegere vrei să faci?

Ce-i de făcut?

În concluzie, dacă iubim animalele trebuie să facem un mic efort și să înțelegem că toate sunt la fel chiar dacă au aspect diferit. Toate au același drept la viață. Toate merită iubirea și grija noastră, nu doar unele. Iar dacă nu iubim animalele, este suficient să le respectăm dreptul la viață. O viață fără intervenția noastră.

Da, trebuie să reciclăm, și da, trebuie să reducem sau să eliminăm consumul de plastic.

Dar datoria noastră nu se termină aici. Trebuie să ne implicăm activ și să ieșim în larg să curățăm oceanul și, că tot suntem pe drum, și toate câmpurile pline de plastic și sigur, să donăm toată averea noastră organizațiilor care se ocupă cu recoltarea plaselor vechi din oceane. Glumesc, nu fugii.

Soluția este mult mai simplă de atât, nu trebui să cheltui niciun ban și nu trebuie să faci niciun efort. Tot ce trebuie să faci este să nu mai contribui cu banii tăi în această industrie. Nu mai cumpăra pește, ”fructe” de mare.

De fapt, nu mai cumpăra niciun tip de carne și de produse animale, că nu doar pescuitul creează moarte și distrugerea ecosistemelor, ci și creșterea vitelor, a porcilor, a găinilor, etc. Fii vegan, cu alte cuvinte. Veganismul este un stil de viață în care se evită folosirea produselor și derivatelor care provin de la animale, în alimentație, îmbrăcăminte, cosmetice, distracție, etc. Este o filozofie care respinge ideea că animalele ar fi obiecte ori proprietatea omului.

Deci nu trebuie să faci ceva în plus și să cheltui extra. Ci trebuie să faci lucruri în minus, cum ar veni. Să nu le mai faci. Nu zic că e ușor, că ține de obiceiuri, și cu toții știm cât de greu este să-ți schimbi obiceiurile. Mai ales cele alimentare. Dar nici foarte complicat nu este.

Până la urmă suntem o specie de animale inteligente, nu? Ne credem de o inteligență superioară tuturor celorlalte animale, stăpânii planetei. Sigur putem gândi în inteligența asta supremă a noastră o modalitate de a mânca cartofi, orez, fasole, zarzavaturi, mere, banane și alte fructe. Intră ușor în gură, au gust bun, sunt nutritive și țin de foame. Și, mai ales, ne ajută să slăbim și să ne vindecăm afecțiuni cronice cauzate de însăși consumul de pește și alte cărnuri, lactate și ouă.

Pe lângă toate aceste beneficii, sunt mai ieftine – fructele locale, zarzavaturile, cartofii, orezul, fasolea, lintea sunt printre cele mai ieftine alimente din lume. Dar despre prețuri în alt articol.

O dietă bogată în carbohidrați nerafinați – cum sunt cei din fructe, cartofi, cartofi dulci, grâne integrale, legume – pe lângă că este cea mai sănătoasă pentru specia noastră, este și cea mai etică și mai sustenabilă.

O singură soluție pentru toate problemele

În timp, prin descreșterea treptată a consumului de pește, am rezolva toate problemele cu o singură acțiune. Și captura accidentală directă, și echipamentele fantomă care sunt responsabile pentru o mică parte din captura accidentală. Și depopularea oceanului și zonele moarte. Este câștig pe toate planurile. Win-win-win.

Ni se spune mereu cum industria pescuitului ne dă de mâncare. Și cum toate acele daune colaterale – distrugerea ecosistemelor, zonele moarte, extincția miilor de specii, capturile accidentale – au un scop dintre cele mai nobile. Alimentarea populației. Este o mare minciună, firește.

Pentru că ceea ce ni se ascunde este că nu avem nevoie de pește ca să fim alimentați. Nu există niciun nutriment în pește care să nu fie mai bine aprovizionat de plante. Nici măcar Omega 3. Sau, mai bine zis, cu atât mai puțin Omega 3. Am scris în acest articol despre Omega 3.

Și toată producția anuală de plante este de ajuns pentru a hrăni mult mai mulți oameni decât trăiesc pe pământ actual. Peste 70% din tot ce se produce pe câmpurile agricole – cereale și legume în cea mai mare parte – sunt destinate consumului animal. Vaci, porci, găini, curci, peștii din crescătorii. Pentru a eradica foametea de care suferă multe popoare, nu trebuie să cultivăm mai multe terenuri ori să creștem și mai multe animale.

O agricultură intensivă care exploatează resursele de apă, teren (aici intră și păduri defrișate) doar pentru a susține consumul de carne și produse animale.

Mâncare este din belșug, trebuie doar să îndreptăm cerealele și legumele care deja există direct spre farfuriile oamenilor. Umanitatea cheltuie foarte mult – resurse de apă, pământ, defrișări, distrugere de ecosisteme, etc – pentru a crește carne, ouă și lactate. Acel somon, acea brânză, ne ies mult mai scump decât prețul de la raft. E momentul să deschidem ochii.